FC Bayern – Real Madrid: orgoliul joacă titular, finala-i mărunțiș și banii nu contează

Prea puține lucruri îmi fac viața de microbist mai plăcută decât o victorie cu Real Madrid în semifinalele Ligii Campionilor. Pe scara mea valorică, doar un succes împotriva lor într-un meci cu trofeul pe masă ar fi mai important. Sigur, să câștigi competiția într-o finală cu oricare altă echipă, mai ales cu Barcelona de azi, nu-i deloc puțin lucru, dimpotrivă. Dar să rămâi în picioare după o încleștare cu madrilenii e mai prestigios pentru mine. Sunt nebun?

Probabil că sunt. Mă face să gândesc astfel un orgoliu tembel, hrănit cu emoțiile simțite în fața televizorului, în timpul ultimelor 12 confruntări directe din totalul celor 18. Și cele citite despre duelurile mai vechi, disputate când nici nu mă născusem sau când nu devenisem încă suporter. Pur și simplu m-am molipsit de rivalitatea fără egal în Europa dintre cele două echipe, pigmentată cu tot felul de întâmplări, din care face parte și secvența de mai jos.

Bestiile albe au precedat apariția bestiei negre

Faza s-a petrecut în timpul turului semifinalei din 1987 (4:1). Considerând că echipa lor a fost dezavantajată de arbitru, Juanito și apoi Sanchis se răzbună animalic pe Matthäus. Două bestii albe, al căror demn urmaș este Pepe. Mult mai târziu, ziariștii de la Marca aveau s-o numească pe FC Bayern “La bestia negra”, exasperați de eșecurile Realului în fața noastră.

Nu sunt singurul nebun. Dovada

Andreas Brehme a câștigat Cupa Mondială în 1990. Triumf mai mare ca ăsta nu există. Există, în schimb, meciuri a căror amintire îți dă frisoane mai mari. Iată ce declara fostul nostru fundaș despre returul amintitei semifinale din 1987 cu Real Madrid. Nota bene, articolul este intitulat «Cea mai mare victorie în iadul Bernabeu», deși am pierdut (0:1).

Am devenit campion mondial în 1990, am marcat chiar golul decisiv din penalty. Un mare moment, cu siguranță cel mai mare din cariera mea. Totuși, finala de la Roma cu Argentina nu a fost cel mai bun meci, în ceea ce mă privește. În amintirea mea s-a întipărit mai mult triumful din 22 aprilie 1987 obținut cu FC Bayern împotriva lui Real Madrid, în semifinalele Cupei Campionilor Europeni. […] Madrilenii ne-au provocat constant. Mexicanul Hugo Sanchez l-a lovit pe Klaus Augenthaler în zona inghinală, dar arbitrul nu a văzut. A văzut, în schimb, replica lui Augenthaler, care a fost eliminat. Așa se face că după 30 de minute jucam în zece și, în plus, eram conduși cu 1:0, după autogolul lui Wohlfarth. O situație aparent fără ieșire. 103.000 fani pe Bernabeu încurajau Realul, iar spaniolii năvăleau spre poarta noastră. Cu toate astea, în acea zi am demonstrat că eram o adevărată echipă. Fiecare a luptat pentru fiecare, nimeni nu a cedat. Cred că în atunci am alergat ca niciodată altcândva. La vestiare, Augenthaler a dat drumul la toate dușurile, pentru a nu auzi strigătele de bucurie ale fanilor spanioli la goluri. Dar n-a mai fost nici un gol. Timp de 60 de minute am rezistat fiecărui atac, ne-am aruncat în fața fiecărui șut, ne-am implicat cu ultimele puteri în fiecare duel. S-a terminat 0:1 și ne-am calificat în finală.

Ce va fi de data asta?

Habar n-am, dar e simplu de spus ce așteptăm. Să-i vedem pe ai noștri luptând precum Brehme și Augenthaler cu Butragueno și Juanito, precum Effenberg și Jeremies cu Roberto Carlos și Raul. Să-i simțim conștienți de faptul că  poartă tricoul unei echipe pe care Realul nu a bătut-o niciodată la München. al unei echipe care are palmares net favorabil cu madrilenii (18-10-2-6). Să uite că mai urmează o partidă, poate două-n Ligă, să uite de bani și de alte mărunțișuri. Să dea totul pentru ca bestia să rămână “negra”.

Auf geht’s, Jungs!

Anunțuri

10 comentarii la “FC Bayern – Real Madrid: orgoliul joacă titular, finala-i mărunțiș și banii nu contează

  1. Sper sa fie un meci de lupta cu multa determinare si la sfarsitul caruia sa castigam si, in nici un caz, sa nu fie un meci in care sa fim condusi cu 4-0 la pauza si fugit dupa tricourile adversarilor.

    Imi doresc sa trecem de ei fie si cu 0-0 la Munchen si 1-1 la Madrid. Nu trebuie neaparat sa fie victorii care sa ne duca mai departe. Miza nu e doar trecerea de Real ci si numarul de cartonase cu care o facem pentru ca absentii din finala conteaza tare mult.

  2. Roberto Carlos, în Marca, despre ce simt jucătorii Realului pe terenul nostru:

    ”Presiunea de acolo e mereu uriaşă. Se simte şi în vestiar. Am jucat aproape cu toţi granzii Europei, dar pentru mine contra lui Bayern a fost cel mai greu de jucat şi de câştigat”.

  3. Ai nostri trebuie sa dea totul ! Sa arate ca sunt trup si suflet pentru clubul nostru iubit ! Trebuie ca jucatorii de azi ai Realului sa inteleaga de ce jucatorii din trecut nu au castigat niciodata la noi acasa , trebuie sa simpta ca la Munchen noi suntem cei mai buni din Europa iar anul asta avem norocul ca finala sa o jucam acasa !
    Sa curga berea si maine sa nu vorbim decat despre devotamentul din victoria de azi !!!!!

  4. Stiti ce este fain? Ca ne-a furat si arbitrul, si tot am cistigat :) Marketingul UEFA cred ca se da cu capul de pereti :)))
    p.s. de mult nu l-am mai vazut pe Frank facind atite recuperari din careul propriu :) Aici i-am batut. Si inca tin pariul cu Robben, in retur isi va scoate pirleala cu penalty-ul ratat la galben-negri :)

    Auf geht’s Bayern!

  5. of doamne greu va fi……….greu a fost si asta desi real a fost pasta de dintzi………..ce nashpa gol am luat……….ce bine era un 1-0 sau un 3-1 sau 2-0…………………..etc etc etc…………………

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s