Povestea protestului de ciocolată

Pentru că sâmbătă ne vizitează Kaiserslautern, am tradus reconstituirea protestului memorabil al unui suporter vip al lui FC Bayern, publicată recent în revista 11 Freunde. În rolurile principale: cofetarul Bodo Müller şi antrenorul Pal Csernai. Într-un rol secundar, dar deloc de neglijat: fiul preşedintelui de atunci al clubului.

O chestie trebuie spusă de la bun început: a avut şi Pal Csernai meritele lui. După o secetă de şase ani, a condus echipa spre câştigarea a două titluri de campioană, a unei cupe şi în finala Cupei Campionilor Europeni. Cu toate acestea, în mai 1983 serie succeselor părea încheiată; Hamburg domina Bundesliga, pentru al doilea an consecutiv. Csernai se comporta însă superior, aproape arogant. Jucătorii nu-l mai ascultau pe orgoliosul ungur, căpitanul Paul Breitner îl lucra pe la spate, Peluza Sud scanda numele lui Udo Lattek. Griji îmi făceam şi eu, ca suporter înfocat al clubului.

Iubirea mea pentru FC Bayern a fost mereu atât de mare, încât nu m-am căsătorit nici până astăzi. Într-o seară eram în localul de lux «Käfer», alături de patronul Michi Käfer şi de fiul preşedintelui clubului, Willi O. Hoffmann. Pal Csernai trebuia să plece, cu asta eram de acord toţi. După câteva beri ne-a venit o idee trăznită: să facem un tort în formă de sicriu, pe care să i-l dăm antrenorului la conferinţa de presă de la sfârşitul următorului meci, contra lui Kaiserslautern. În sâmbăta următoare m-am înfiinţat, aşadar, în laboratorul cofetăriei. Am modelat aluatul în forma unui sicriu, l-am acoperit cu ciocolată de culoarea lemnului, i-am aplicat chiar şi cuie din glazură şi am scris pe o latură “Adio, titlu!”, iar pe cealaltă “Sistemul lui Pal s-a terminat”.

Înainte să ies din casă, mi-am pus un costum negru şi o cravată neagră, pentru că vroiam să arăt ca un gropar veritabil. Totuşi, în faţa stadionului m-a părăsit curajul. Nu cumva mergeam prea departe? Am lăsat sicriul dulce în portbagaj şi mi-am ocupat locul în tribuna de onoare. Meciul era plictisitor. Chiar trebuia să fac asta? După ce oaspeţii au deschis scorul în minutul 75, prin Hans-Peter Briegel, eram aproape convins că da. Aş fi mers spre banca de rezerve, cu prăjitura în mână, încă din timpul partidei; am renunţat la această idee după ce mi-am imaginat cât de furios ar fi fost Uli Hoeness. Aşadar, am aşteptat în catacombele Olympiastadion până la sfârşitul meciului.

Am pierdut cu 0:1 şi un cor de fluierături s-a îndreptat către Csernai şi către jucători. Antrenorul a fost dus în sala conferinţei de presă sub protecţia poliţiei. Am mai ezitat un moment, am tras adânc aer în piept şi m-am îndreptat decis spre podium. Cu o faţă cât se poate de serioasă i-am trântit lui Csernai, în faţă, sicriul de ciocolată. Antrenorul se uita fix la mine, iar managerul Walter Fembeck a intervenit şi a aruncat prăjitura în coşul de gunoi. Conferinţa de presă fusese aruncată în aer. Pe jurnalişti nu-i mai interesa decât prăjitura aceea, despre care puteai citi în toate ziarele. Uli Hoeness era furios din cale afară şi mi-a interzis accesul pe stadion. Preşedintele Hoffmann m-a iertat abia după ce i-am cerut scuze printr-o scrisoare deschisă lui Csernai, care a fost demis la câteva zile după înfrângerea cu Kaiserslautern.

A doua oară n-aş mai coace un astfel de sicriu, indiferent de cât de prost ar juca echipa mea.

Anunțuri

2 comentarii la “Povestea protestului de ciocolată

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s