Astăzi am semnat cu FC Bayern. Dacă sunteți puțin uluiți, nu-i nimic: am pățit-o și eu după-amiază. Mă aflam la muncă când am citit pe Twitter și ulterior pe site-ul oficial că FC Bayern urma să anunțe, la ora 15:00, un transfer bombă.

Am rămas mască, gândindu-mă că Nerlinger exclusese orice fel de achiziții în această iarnă. Pe de altă parte, mi-am amintit de ce declarase Hoeness recent: că echipa are nevoie de un atacant de marcă, care să suplinească eventualele absențe ale lui Gomez. În fine, neavând timp să verific informația și pe alte site-uri, am pus botul, dând chiar și pronosticuri referitoare la noul venit.

Aflând că transferul urma să fie anunțat într-o conferință de presă transmisă live pe pagina de Facebook, ceva mi-a mirosit ciudat. Nu suficient de ciudat, totuși, pentru a-mi diminua entuziasmul. Nu m-au dezumflat complet nici presupunerile apărute pe Twitter, cum că totul nu era decât o acțiune de marketing. Puțin mai târziu mă convinsesem că luasem o mare țeapă.

Scepticii avuseseră dreptate. În locul unui fotbalist adevărat, tu erai cel “transferat”. Pentru asta a fost suficient să ai cont de Facebook și să urmezi indicațiile de pe pagina similară a clubului. În câteva minute, am putut privi, uluit, un simulacru de conferință de presă în care eram prezentat drept noua vedetă a lui FC Bayern. Normal că și voi puteți fi transferați!

Mie, personal, inițiativa asta mi-a lăsat un gust sălciu. Nu-i cea mai idioată chestie pe care un club o putea face în social-media, dar nici cea mai deșteaptă. Pe foarte mulți suporteri i-a enervat rău, determinând clubul să se justifice pe site-ul oficial și pe Facebook: nu s-a dorit decât sublinierea faptului că fanii sunt al 12-lea jucător și cel mai important transfer al echipei.

Vouă cum vi se pare: gol sau autogol?

Cu un search pe Google aflați mai multe despre marea achiziție a lui FC Bayern.

Pornind de la eșecul de vinerea trecută, m-am apucat să întocmesc statistica partidelor pe care le-am câștigat în acest sezon, în toate competițiile, în condițiile în care adversarii deschiseseră scorul. Rezultatul m-a surprins neplăcut. Din totalul celor 8 meciuri în care a fost condusă cu 1-0, FC Bayern a câștigat doar 2, pierzând 6!

Unde mai pui că cele două reveniri s-au produs în fața lui Stuttgart (2-1), care a avut un om eliminat la 1-1, și a divizionarei secunde Bochum (2-1), în cupă, pe care am răpus-o abia în minutul 90! În rest, au marcat primii contra noastră și au câștigat Manchester City, Gladbach (de două ori!), Hannover, Dortmund și Mainz.

Heynckes e sub Van Gaal, dar și sub Klinsmann!

Mi-am extins “cercetarea” și asupra sezoanelor trecute.  Dracul m-a pus! Dezamăgirea a crescut cu fiecare meci analizat. Ca să n-o lungesc inutil: în prima parte a stagiunii 2010-2011, cu Van Gaal antrenor, FC Bayern câștigase 4 din cele 9 meciuri în care adversarii avuseseră 1-0 (+1 egal și 4 înfrângeri).

În 2009-2010, tot sub mandatul olandezului, echipa câștigase în aceeași perioadă 3 din cele 7 partide începute cu handicap (+1 egal și 3 înfrângeri). Chiar și bilanțul novicelui Klinsmann e mai bun decât al lui Heynckes: 4 meciuri din 11 câștigate de la 0-1 (+4 egaluri și 3 înfrângeri) în prima jumătate a sezonului 2008-2009!

La 1-0 totul merge OK. La 0-1 devenim mielușei

Se impune o primă concluzie: avem parte de cea mai slabă primă jumătate de sezon din 2008 încoace în privința meciurilor câștigate de la 0-1. Echipa lui Klinsmann a avut un procentaj de 36,36%, cea a lui Van Gaal a urcat de la 42,85% la 44,44%, iar formația lui Heynckes se zbate la numai 25%!

Paradoxal, acești băieți capabili să câștige doar un meci din patru dacă adversarii deschid scorul sunt zmei când marchează primii. În acest sezon am avut de 20 de ori 1-0. Știți cum s-au terminat respectivele partide? Cu 19 victorii, 1 remiză și 0 (zero) înfrângeri! Pe bune acuma, nu-i ciudat?

Tactica lui Gomez și absența lui Effenberg

Mario Gomez a încercat să explice ieri incapacitatea echipei de a reveni de la 0-1, sugerând și un remediu: «Nu este o întâmplare că nu am putut reveni în respectivele meciuri. Jocul nostru depinde brutal de posesie. Când adversarul are însă 1-0 și stă cu 10 oameni în careu, posesia la mijlocul terenului nu te ajută prea mult».

A doua explicație am s-o încerc eu. Dincolo de tactică, cred că păcătuim și la atitudine. La 1-0 pentru noi jucăm așa. La 1-0 pentru ei jucăm la fel. Ne mai și enervăm, dar nu scoatem fum pe nări ca altădată Kahn, Van Bommel sau Effenberg, care băgau spaima deopotrivă în adversari și în ai lor, trăgând echipa după ei.

Cine să-i imite în prezent? Neuer? Prea copil. Lahm? Prea pitic. Robben? Prea egoist. Ribéry? Prea clovn. Gomez? Prea pe altă lume. Rafinha? Prea nou. Müller? Prea isteric. Schweini? Prea introvertit, prea absent uneori, deși mi se pare singurul capabil să preia rolul lui Effe. Îl ajută și postul – și între noi fie spus – și fața .

În final, să ne rugăm pentru noi. Și pentru caprele vecinilor, să nu-și revină

Ca să vă mai înseninați, vă anunț că nici celelalte echipe din careul fruntaș nu au rupt norii la capitolul reveniri de la 0-1. Dortmund a câștigat doar 1 meci din 8 (+2 egaluri și 5 înfrângeri), Schalke a câștigat 3 din 9 (+6 înfrângeri), iar Gladbach a câștigat 2 din 8 (+2 egaluri și 4 înfrângeri). De-ar ține-o tot așa!

Revenind la partida noastră cu Wolfsburg, mă rog pentru și sper într-o victorie sâmbătă. Dacă oaspeții nu marchează primii, batem cu 4-1. Dacă o vor face, însă, tare mi-e că… Apropo: “lupii” nu ne-au mai învins din 2009, de la acel 5-1 de coșmar. E inutil, bănuiesc, să vă reamintesc că atunci au deschis scorul.

Fotografia de mai sus a fost publicată într-un articol referitor la primul turneu disputat de naționala României după Revoluție. Ea reprezintă o pagină din ziarul Bild de la începutul anului 1990, care conține o avancronică a amicalului FC Bayern – România (2:1) cu titlul «Plan: Maradona din Carpați trebuie să încânte pentru Bayern».

Ca să-și justifice titlul, jurnalistul german citează două declarații (le-am evidențiat în chenar roșu) din care reiese că Hagi chiar ne făcea cu ochiul la vremea respectivă:

Hagi ar putea fi interesant și pentru noi. (Hoeness)

Hagi este un fotbalist excelent. L-aș lua imediat, dar abia poate fi plătit. (Heynckes)

După cum știți, transferul nu s-a realizat niciodată. Bild scria, atunci, că FRF cerea 10 milioane de dolari în schimbul lui Hagi și că AC Milan oferise deja 11 milioane de mărci.

În locul românului, FC Bayern avea să achiziționeze în vara aceluiași an, pentru suma totală de 10,3 milioane de mărci, doi jucători: Effenberg și Brian Laudrup. A fost mai bine?

Ideea acestui post mi-a venit după rezultatele din weekend. Am văzut și eșecul nostru la Gladbach (1-3), și victoria Borussiei la Hamburg (5-1). M-au frapat nu scorurile în sine, ci maniera în care noi am pierdut, iar ei au câștigat. Ca să fiu mai exact, nu m-au interesat diferențele de pe tabele, ci jocul ambelor echipe. FC Bayern a evoluat mediocru, șters, fără scânteie, previzibil, în timp ce Dortmund a făcut spectacol, în condițiile în care fiecăreia i-a lipsit o vedetă: Ribéry, respectiv Götze. Este adevărat că adversarul nostru a fost mult mai în formă decât al lor, dar s-au mai văzut cazuri în care o echipă slabă a fost învinsă greu sau deloc de o mare favorită.

A doua observație are legătură cu prestațiile celor două echipe în Bundesliga și în Liga Campionilor: dacă noi am făcut față în ambele competiții, ei au ținut steagul sus doar în prima, dezamăgind în a doua. Mulți spun că Borussia a plătit prețul lipsei de experiență în Ligă. Corect, dar permiteți-mi o întrebare: asta înseamnă că FC Bayern nu are experiență în Bundesliga, de vreme ce nu-i merge cum și-ar și ne-am dori? Cum e posibil, adică, să defilezi într-o grupă cu City, Napoli și Villarreal, dar să ai viață mult mai grea în campionat? Cum e posibil să eșuezi lamentabil în fața unor adversari europeni mai accesibili (Arsenal, Marseille, Olympiakos), dar să ții pasul acasă cu münchenezii, ba să-i mai și bați?!

Deoarece n-am încă un răspuns cert la întrebarea din titlu, vă ofer în încheiere “electrocardiogramele” ultimelor 10 rezultate obținute de fiecare echipă, pentru a vă face o idee despre forma din ultimele luni. Veți observa că nu poate fi vorba de o mare diferență: FC Bayern a bifat 6 victorii și 4 înfrângeri, iar Dortmund a bifat 5 victorii, 3 egaluri și 2 eșecuri. Altfel spus, ambele au obținut câte 18 puncte! În plus, vă recomand să vedeți și cum stă treaba în clasamentul meciurilor directe dintre primele patru clasate în Bundesliga și să țineți cont inclusiv de golaverajele foarte asemănătoare din campionat: 44-13, respectiv 40-13.

FCB – ultimele 10 rezultate (S=victorie; U=remiză; N=eșec)

BVB – ultimele 10 rezultate (S=victorie; U=remiză; N=eșec)

Clasamentul etapei cu numarul 18

1. Catalin, Dan, Ovidius    6p
2. Alin, B@v@r3zU, DlMuresan, Gorjanu, Hopo, Ionut, Liviu, Vlad, nastase4case    5p
3. Axxter, Hippy    4p

Clasamentul general:

1. B@v@r3zU    86p    ( 4 L1, 6 L2, 6 L3, 2 L4 )
2. Ovidius    82p    ( 5 L1, 3 L2, 8 L3, 1 L4 )
3. Hopo    80p    ( 4 L1, 3 L2, 7 L3, 3 L4, 1 L5 )
4. Dan    80p    ( 3 L1, 6 L2, 4 L3, 4 L4, 1 L5 )
5. Vlad    80p    ( 1 L1, 7 L2, 7 L3, 3 L4 )
6. Gorjanu    79p    ( 1 L1, 6 L2, 8 L3, 3 L4 )
7. Axxter    77p    ( 2 L1, 5 L2, 7 L3, 3 L4, 1 L6 )
8. nastase4case    77p    ( 1 L1, 7 L2, 5 L3, 4 L4, 1 L5 )
9. Hippy    69p    ( 1 L1, 4 L2, 5 L3, 6 L4, 2 L5 )
10. Alin    69p    ( 1 L1, 2 L2, 10 L3, 4 L4 )
11. Liviu    68p    ( 3 L1, 6 L2, 4 L3, 1 L4 )
12. Ionut    60p    ( 1 L1, 3 L2, 3 L3, 8 L4, 1 L5 )
13. Adina    57p    ( 3 L1, 2 L2, 4 L3, 1 L4, 3 L5 )
14. Marius    52p    ( 2 L1, 1 L2, 6 L3, 3 L4 )
15. Alex    43p    ( 1 L1, 2 L2, 5 L3, 1 L4, 2 L5, 1 L6 )
16. DlMuresan    38p    ( 1 L1, 4 L2, 3 L4, 1 L6 )
17. Stefan    19p    ( 1 L1, 3 L3, 1 L4 )
18. Catalin    6p    ( 1 L1 )
19. teodor1234    2p    ( 1 L5 )

Programul etapei cu numarul 19

Hannover 96 v Nuremberg
Augsburg v FC Kaiserslautern
Bayern Munich v Wolfsburg
Borussia Dortmund v TSG Hoffenheim
Hertha Berlin v Hamburg
Werder Bremen v Bayer Leverkusen
Cologne v Schalke 04
Mainz v SC Freiburg
VfB Stuttgart v Borussia M’gladbach

Eu, unul, când am fost în situația de mai sus (la începutul carierei de suporter), am gândit ceva de genul: «Păi, nene, dacă aștia făceau spectacol în Europa, înseamnă că în Germania n-aveau adversar în perioada aia!». Aveam să aflu, ceva mai târziu, că “teoria” mea era greșită. Fotbalul fiind o chestie complexă, cauzele erau multiple. Iar una dintre ele purta un nume extrem de greu de pronunțat: Borussia Mönchengladbach.

A FOST ODATĂ…

Din 1969, când am câștigat primul titlu de campioni, și până astăzi, nici o altă echipă din Bundesliga nu a reușit (și mă îndoiesc că o va putea face în viitorul apropiat sau mediu) să ne țină piept pe o perioadă atât de întinsă: 9 ani! Intervalul 1968-1977 s-a rezumat la o luptă pentru supremația internă între cele două echipe. Schematic, titlurile de campioană s-au succedat precum silabele rostite de un bâlbâit: noi – ei – ei – noi – noi – noi – ei – ei – ei.

În faza de maxim succes din istoria clubului, lui FC Bayern i-a fost imposibil să facă în Germania ce face de vreo două decenii încoace: cam ce vrea, adică. Irepetabilei echipe din anii ’70 părea să-i fie mai ușor să facă legea prin vecini (Europa) decât în propria bătătură! Și asta (și) din cauza Borussiei, care – promovată în Bundesliga tot în 1965 – se comportă asemenea nouă în perioada amintită: ca un “aspirator” de trofee (ei 7, noi 10).

În epoca aceea, duelul dintre FC Bayern și Gladbach era punctul culminant. Lucrurile mergeau perfect și pe plan internațional. Nouă jucători de la cele două echipe deveneau campioni europeni în 1972, iar în 1974 opt deveneau campioni mondiali. Naționala era alcătuită din fotbaliștii celor două rivale. Ei câștigau Cupa UEFA, noi câștigam Cupa Campionilor Europeni. Trofeele se succedau într-un asemenea ritm, încât nu aveam timp să le aranjăm în vitrină. (Beckenbauer, citat de Dietrich Schulze-Marmeling în «Die Bayern. Die Geschichte des Rekordmeisters»)

…CA NICIODATĂ?

Numai că, dintr-o dată, obișnuită cu marcajul umăr la umăr al Borussiei, FC Bayern s-a trezit alergând singură. Din criza în care ambele echipe intraseră la un moment dat, au ieșit, pentru a străluci iarăși, doar ai noștri. Ai lor nu și-au revenit nici până astăzi. Fotbalul fiind o chestie complexă (ați uitat?), cauzele au fost multiple. Iar unele dintre ele poartă nume foarte ușor de pronunțat.

La început, ambele echipe au fost însuflețite de un neîmblânzit spirit ofensiv. Mai târziu, însă, bavarezii au început să joace mai calculat, mai inteligent tactic și mai eficient. În plus, norocul i-a plăcut mai des pe ei decât pe cei de la Borussia. (Dietrich Schulze-Marmeling)

Gladbach juca un fotbal frumos, dar îi lipsea instinctul de ucigaș. Pe acesta îl aveam noi. Ni s-a reproșat adesea asta. Să te îmbeți din propriul joc poate fi periculos. Așa era la Borussia, dar jucau minunat. (Beckenbauer)

Am spus că Borussia nu și-a revenit nici până astăzi. Trebuia să spun, poate, până ieri? Gladbach a reușit cel mai bun tur de campionat din ultimele decenii. De la “clasicele” contra noastră din anii ‘70. Un semn, cumva? M-aș bucura. Îmi pasă prea mult de adversar? Da, pentru că-mi pasă de noi. Avem nevoie de rivalii tradiționali și tari de altădată. Venim mâine, «mânjilor»! Ce faceți:

zburdați?

Borussia Mönchengladbach – FC Bayern München (1971)

sau vă lăsați dresați?

FC Bayern München – Borussia Mönchengladbach (1976)

P.S. – mesaj de la Vlad: nu uitați de concursul de pronosticuri.

Anul trecut echipa a confirmat votul majoritar, iar acum doi ani a depășit așteptările celor mai mulți.

Pentru că e weekend și pentru că nu se întâmplă nimic notabil la FC Bayern, m-am gândit să vă fac cunoștință cu ultimul local descoperit în Centrul Vechi al Bucureștiului.

Ochisem de mai bine de o săptămână Berăria bavareză Fritz, dar de intrat n-am făcut-o decât aseară. Situată pe strada Covaci, m-a îmbiat cu numele inscripționat pe un fundal în culorile landului german. Interiorul e amenajat conform tradiției nemțești: nimic pretențios, nimic care să prisoasească. Doar mese și scaune de lemn, la și pe care să-ți poți îndeplini scopul vizitei: să bei, nene, să tot bei bere de la mama ei.

Cea mai ieftină berică costă 7,5 lei, iar atmosfera e întreținută de șlagăre bavareze redate la volum discret. Am aflat că localul va fi dotat, cât de curând, cu un televizor la care se vor putea viziona meciuri de fotbal și cu ceva cârnați bavarezi.  Dacă și aceste planuri vor deveni realitate, berăria cu pricina va urca vertiginos în topul bodegilor în care îmi place să văd meciurile alor noștri. Acestea fiind zise, dau cuvântul pozelor.

Prin septembrie începusem să cred că sunt precoce, dintr-un anumit punct de vedere. Mă gândeam că traversez anticipat criza bărbatului de 40 de ani. În lunile de la mijlocul anului trecut nu-mi mai convenea nimic din ceea ce făceam, simțeam, gândeam, iubeam. Eram îmbâcsit, asfixiat.

Cineva mi-a spus că ceea ce mi se întâmpla era doar o banală criză atașată vârstei de 30 și ceva de ani (“Vai de capul meu! Dacă asta e așa nasoală, nu vreau să știu cum o să fie aia de la 40!”, am reacționat) și că o să redevin eu. Altcineva a observat, dimpotrivă, că m-am schimbat. Nici unul dintre ei nu s-a înșelat.

Am vrut și pentru ceva timp chiar am crezut că pot să-mi up-gradez simțămintele pentru Sportul Studențesc: de la simpatie la dragoste. Am fost la cinci partide în Regie, la una de liga a treia și la una de liga a patra. De la meci la meci mi-am dat seama că legăturile mele cu alb-negrii vor rămâne mai degrabă reci.

Pe FC Bayern am văzut-o în acest sezon doar câteva zeci de minute în total. Cam tot atâta timp am petrecut aici, pe blog. Am citit din scoarță-n scoarță ce-a scris fiecare și m-am amuzat pe seama micuțului haos din concursul de pronosticuri: nici o etapă fără reclamații către zăpăcitul Vlad.

Un semnal că aveam să revin la vechea iubire s-a produs în octombrie, când mi-am plătit, mai voit, mai de rușine, cotizația anuală. În noiembrie am renunțat definitiv la intenția de a mă debarasa de toate chestiile personale cu însemnele clubului, iar în decembrie am putut anunța că m-am întors.

Și-acum, încheierea. N-am știut, nu știu și e posibil să nu mă dumiresc pe deplin în veci asupra motivelor pentru care s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Sunt, însă, împăcat, deoarece știu altceva, cu mult mai important. Că m-am întors așa cum am plecat. Cu inima și mintea.

Opiniile (nenecesare) ale unui suporter împătimit

Toate gândurile de mai jos au început, recunosc, dintr-o curiozitate nu neapărat necesară legată de întrebarea de ce ne-a mers mai bine turul acesta față de turul anului trecut, în condițiile în care toți cei de aici critică lotul actual. Atenție, și anul trecut eram în cursă în cupă, în UCL, doar campionatul era ceva mai greu de atacat (locul doi ca obiectiv părea mai accesibil).

Cele două linii de clasament erau:
în 2011 loc 1 – 17 12 1 4 43:10 37p
în 2010 loc 5 – 17 8 5 4 31:20 29p

Să vedem: același număr de înfrângeri, 4 victorii în plus anul acesta vs. 4 egaluri anul trecut, iar golaverajul +22 (prin diferență) plus 12 marcate față de minus 10 primite. Toate cele de mai sus par să acuze mai mult modul în care a funcționat anul trecut atacul și mai puțin ar fi fost de vină apărarea (nr. de goluri a adus un număr egal de înfrângeri, dar n-a concretizat egalurile în victorii).
Iar lotul: Portar – Neuer e clar un plus față de Butt, fie doar și pentru cel puțin cele două puncte salvate cu Augsburg (iată un egal de anul trecut care a devenit o victorie). Problema e că Butt își mai acceptă statutul de rezervă doar anul acesta, iar Riedmüller sau Sattelmaier riscă s-o ia pe drumul lui Kraft (care, mai tânăr ca cei doi, a plecat în altă parte ca să joace). Pe dreapta – atunci Lahm, acum Boateng sau Rafinha. Asta nu mai trebuie comentat, dar mie personal îmi place mai mult Rafinha, fie și poate pentru că Boateng e mai rudimentar și uneori devine nervos. În centru – anul trecut haos și incercări (van Buyten, Demichelis, Gustavo – în retur, Badstuber, Breno, Timoschuk) iar acum același Badstuber (dar neaccidentat) + van Buyten sau Boateng. Belgianul a crescut vizibil, e acum la nivelul la care era când l-am luat de la Hamburg. Problema lui e că nu poate fi în acelasi timp mic, tehnic și descurcându-se pe spații mici iar apoi masiv, bun la dueluri aeriene și atacantul salvator în momente de panică. Van Buyten e un jucător decent, dar a fi decent la Bayern înseamnă că ai loc la majoritatea covârșitoare a echipelor din Europa minus cele 10-15 cluburi cu adevărat mari. Pe stânga – anul trecut Braafheid, Pranjic, Contento, Gustavo (în retur) iar acum Lahm. Din nou discuția nu-și are rostul când e vorba de Lahm, dar aș menționa în cazul lui Contento același lucru ca la portari – omul riscă să se plictisească de bancă și să plece altundeva ca să joace, deși e din nou un jucător „decent”. Per ansamblul apărării avem deci 3 bile albe (portar, fundași centrali și Lahm) și o bilă neagră (unde nu e Lahm).
La închidere – Schweinsteiger reprezintă un Kaiser pentru echipa actuală la fel ca și Beckenbauer în anii 70. În condițiile astea aproape că nici nu mai contează cine e lângă el (van Bommel, Ottl, Pranjic vs. Timoschuk, Gustavo) cu condiția ca oamenii să nu prea gafeze. Anul trecut a jucat, dar era obosit după un CM remarcabil (iar alături stătea van Bommel), iar acum a prins doar 11 meciuri în campionat. Bila albă e clar a anului trecut, zic eu.
În spatele vârfului, Robbery (dacă nu e accidentați… ) își fac treaba, cu un mare plus pentru Ribéry (omul sezonului, zic eu) și un mare minus pentru Robben – accidentat iar apoi cât a jucat, a jucat slab față de ce poate el dar deh… îl știe lumea și ține doi fundași acolo spre binele celorlalți. La Thomas Müller și Kroos aceeași discuție: primul mai bun anul trecut deși venea după CM și chiar a făcut o fractură de stress în finalul turului iar al doilea în creștere certă anul acesta. Aș vrea să-i văd mai mult pe Alaba și Usami dar… „Mein Gott”… când și mai ales în locul cui? În contextul ăsta aș vrea să adaug ceva și despre Reus. Pe la Bayern au trecut și au jucat cei mai mari jucători ai Germaniei. Dintre „monștrii sacri” i-am scăpat doar pe Uwe Seeler, Overath (sau Netzer), Hrubesch, Völler și poate doar pe alți 2-3 care nu-mi vin acum (vorbesc doar de marii jucători care au câștigat ceva, nu de cei din lotul de 22 care au ajuns campioni mondiali sau europeni). Uitați-vă la echipele din Bundesliga și veți vedea că toate au câțiva jucători care au trecut pe la Bayern sau sunt formați de Bayern. Deci să-l lăsăm pe Reus să mai crească, să arate ceva și apoi va ajunge sigur la noi și va juca fără să se rateze făcând tușa (la fel și în cazul lui Goetze).
Gomez – asta e o poveste întreagă. Gomez a început să marcheze după dubla cu CFR Cluj. La fel cum se spunea despre Jardel (acum mai bine de un deceniu), Gomez îți dă gol și dacă stă pe scaun în careu. Gomez nu trebuie să-ți placă, el dă goluri și e plătit să dea peste 20 de goluri pe an. Și chiar le dă. Puteai spune despre Inzaghi, Hrubesch, Völler, sau Bierhoff că sunt estetici în jocul lor? Și cât de estetic juca Gerd Müller în aceeași epocă cu, fie-mi iertat, Riva, Best, Jairzinho, Tostao sau Pele?
Și tot cu G. Müller – povestea Sepp Maier într-un documentar văzut pe ESPN acum 4-5 ani că a vrut și el să ajute apărarea într-un meci și și-a dat un autogol în stilul lui, imparabil. Sepp i-a spus (nu mai pot cita exact, dar asta era ideea): „Du-te tu în față și nu mai veni pe aici! Nu-i treaba ta!”. Iar Gomez vine și în apărare…
Iar după toată această lungă dizertație, care mi-aș dori să nască comentarii aprinse, întrebarea de la început rămâne: De ce ne merge mai bine ca anul trecut? Ce a făcut diferența? Singurul răspuns viabil care-mi vine acum în minte este: Jupp Heynckes.