Maradona şi Steaua Roşie sunt de vină!

Ce legătură există între mine, Bayern, Maradona şi Steaua Roşie? E mai simplu decât aţi crede: din cauza argentinianului şi a sârbilor m-am îndrăgostit iremediabil de trupa germană. Diego a aţâtat doar jarul, iar belgrădenii lui Belodedici au aprins definitiv şi iremediabil rugul pasiunii. Dar s-o luăm pe rând.

În 1989 aveam deja 12 ani şi eram bunicel la practica fotbalistică (mă număram printre titulari la meciurile din curtea şcolii), dar cam slăbuţ în ceea ce priveşte istoria acestui sport. Faţă de amicii mei mai mari sau chiar de-o seamă cu mine, nu mă puteam lăuda cu vaste cunoştinţe teoretice în domeniu. Alţii văzuseră meciuri de la Mondialul din 82 şi Europeanul din 84, în vreme ce background-ul meu nu bătea dincolo de 1986. Steaua – Barcelona şi Mondialul mexican au fost primele mele repere majore în ale fotbalului.

Finala aztecă a reprezentat prima bornă majoră în dezvoltarea mea ulterioră ca microbist. E adevărat că Maradona nu mă lăsa indiferent, dar ochii mei se căscau de o şi mai mare încântare când îi vedeam pe nemţi la lucru. Rigurozitatea şi aparenta lor indiferenţă l-au fascinat pe diliul din mine, înclinat din fragedă copilărie spre ordine şi disciplină. Argentinienii au câştigat meciul ăla, dar nici nemţii n-au rămas cu mâna goală: mă câştigaseră pe mine.

Trei ani mai târziu m-am răfuit cu Maradona, fără ca el s-o ştie. Napoli juca contra lui Bayern în semifinala Cupei UEFA şi un coleg de clasă, mare fan al argentinianului, mi-a zis că nemţii n-au nicio şansă. Nota bene, pe atunci nu eram încă suporter al bavarezilor, dar aveam să devin peste câteva zile. Colegul a avut dreptate. Italienii s-a calificat fără emoţii chiar dacă Diego n-a marcat şi eu, iritat de lăudăroşeniile oponentului, n-am găsit altceva de zis decât: “Ce-a făcut, bă, marele Maradona ăla al tău? A dat vreum gol? N-a dat, bă!”. Am plecat acasă mulţumit de faptul că Bayern îmi oferise şansa să dau măcar replica asta.

De atunci m-am interesat constant de rezultatele munchenezilor şi am început să colecţionez abţibilduri şi alte d-astea. Cât de fan devenisem între timp aveam să constat peste doi ani. Într-o seară de aprilie a anului 1991 Bayern a jucat la Belgrad returul semifinalei de Cupa Campionilor Europeni cu Steaua Roşie a lui Belodedici. Urmăream meciul la televiziunea bulgară, dar nu eram prea optimist, pentru că sârbii conduceau cu 1-0 după ce câştigaseră şi în Germania cu 2-1.

Numai că în repriza a doua Bayern a făcut 2-1 şi pe final, radiind de fericire, am dat buzna în bucătărie să-mi pregătesc nişte sendvişuri pe care să le mănânc în prelungiri. Am revenit în sufragerie val-vârtej. Era minutul 89. După numai câteva secunde mă instalasem comod în fotoliu, cu platoul în braţe. Se făcuse minutul 90 şi ai mei dormeau lângă mine (aveam doar două camere şi un singur televizor, deh). Peste vreo două faze făceam ceva ce nu mai făcusem niciodată la un meci de fotbal: plângeam.

Raimond Aumann (foto), portarul lui Bayern, scăpase în poartă o “lumânare” pe care oricând altcândva ar fi prins-o sau boxat-o fără probleme. Plângeam destul de silenţios, privind năuc cum lacrimile înmuiau pateul de ficat de pe sendvişuri. Repetatele trageri ale nasului l-au trezit într-un târziu pe tata, care s-a uitat la fel de năuc la mine şi m-a întrebat: “Ce-ai domne, de ce plângi, ai înnebunit?!”. Am plecat în dormitor fără să-i răspund. “Nu, tată, am devenit suporter”, i-aş spune astăzi.

Etichete Aumann, Belodedici, cupe europene, FC Bayern, Maradona, Napoli, Steaua Roşie